Mi-e rușine, dar mă tratez

Întotdeauna am fost o persoană rușinoasă, cel puțin de când mă știu eu, de când am amintiri conștiente. Atenție, nu confundați rușinea cu timiditatea! M-am confruntat des cu rușinea, acasă, la scoală, la muncă, in parc, peste tot, unde mă duceam, hop și ea!

Este foarte greu sa explic în cuvinte ce este această rușinea, este o emoție așa ciudată, vine ca o căldură prin tot corpul meu, parcă pornește din burtă și se duce peste tot, în special la cap, simt că îmi ia foc fața și mai că aș fugi mâncând pământul. Cam asta simt eu și nu este ușor de suportat.

Toată copilăria mea m-am temut că voi face ceva care să îi facă „de rușine” pe ai mei, așa că încercam din răsputeri să nu fac nimic, să fac cât mai puțin, să vorbesc numai când eram întrebată și atunci să am ceva interesant de zis. Îmi amintesc și în ziua de astăzi destul de multe episoade în care am simțit că o să mor de rușine, în care aș fi vrut pur și simplu să dispar, printr-o magie sau măcar să mi se facă rău, să leșin și când mă trezesc, toată lumea să fi uitat deja.
Mergeam cu bunica mea la ea la serviciu și stăteam cam 8 ore lângă ea, într-o cutie, o dată pe zi îi ceream să mă ducă la toaletă, când chiar nu mai puteam să mă țin, ca să nu se supere colegele ei, sefa ei mică și slabă, doamna Vali. Îmi era rușine să fac ce ar face un copil de 5 ani, să ies din cutie, să cer la toaletă, știam că acolo doamnele vin să muncească, nu vroiam să o fac pe bunica să îi fie rușine cu mine. A funcționat mai mereu, doamnele erau foarte ocupate și erau și simpatice, nu încercau să mă pună în situații jenante cu orice preț, cum mai fac unii oameni cu copiii mici.
N-a mai funcționat la fel de bine strategia când am mers la mama la muncă. Acolo erau mulți oameni tineri, cu chef de glumă, de vorbă și chiar nu mai dădea bine să stau cuminte într-o cutie. Mă simțeam ca o maimuțică care trebuie să facă tumbe, să îi distreze pe ceilalți. Într-o zi un nene m-a întrebat ce face calul, nu mai știu ce am zis, dar insista…și mai ce? și atât? și ce altceva mai face?…așa că mi-am amintit imaginea care rula când începeau filmele la tv, era un cal alb care venea din depărtare, în zbor. Am zis și eu că domnul cal ZBOARĂ! Ehh nenea fost atât de amuzat, încât a chemat încă vreo 10 colegi și cu toții s-au amuzat copios, până când un domn mai în vârstă i-a luat la rost și i-a trimis înapoi la muncă. Eu am rămas ca în filme, parcă timpul se oprise în loc, râsetele îmi răsunau în urechi și nu mai știam ce-i cu mine, îmi era greață, rău fizic, vroiam să dau timpul înapoi, să dispar.
Nu e o sarcină ușoară pentru un copil de 3, 4, 5 anișori, să încerce să le facă tuturor pe plac, să nu iși facă părinții de rușine și să ajungă să fie cufundat în rușine, în ciuda tuturor eforturilor lui de copil.

Acesta emoție este universală, nu ocolește pe nimeni, devine cu atât mai puternică, cu cât evităm să vorbim despre lucrurile acelea care ne provoacă rușine și pot să confirm că, netratată, rușinea poate ajunge să ne controleze viața, poate deveni ceva periculos.
Există strânse legături între rușine și violență, agresivitate, dependență, depresie, dar și comportamente de tipul bullying. Este foarte des folosită în grădinițe, școli, la locurile de muncă, pentru a-i controla și supune pe oameni și funcționează de minune, din păcate. Rușinea nu aduce nimic pozitiv, deși auzim des că asta ar fi marea problemă a zilelor noastre, faptul că oamenii nu mai au rușine. Nu este așa, din contră, rușinea o avem în sânge și este ca un venin, pe care îl scuipăm în ochii celorlalti, fix în momentul în care o simțim.
Dacă în copilărie încremeneam și îmi venea să intru în pământ, ca adult am dezvoltat cu totul alte strategii, care pot ajunge până la a-l face pe cel care m-a rușinat, să fie mai rușinat decât am fost eu, să îi pară rău că m-a întâlnit în ziua respectivă.
Și îmi și imaginez ce părere își vor face unii dintre voi acum, că sunt o insensibilă, o nesimțită, poate chiar agresivă, așa-i?! Eu nu vreau să fiu așa, mie îmi place să mă văd cu oameni și să ne bucurăm împreună, dar nu este deloc ușor când mă cuprinde rușinea, când simt că nu sunt valoroasă, când mă simt mică și presimt că se va râde de mine.

Așa că aleg să îmi tratez rușinea, ca să mă pot bucura de viața mea, de relațiile pe care le am, să fiu un exemplu de realaționare sănătoasă pentru copiii mei, iată cum:
– prin multă autoanaliză, am reușit să identific rușinea, încep să simt când vine (cum am descris mai sus)
– discut cu persoane apropiate despre lucrurile care îmi provoacă rușine
– în momentul în care simt că ma cuprinde rușinea, aleg să cer ajutor
– încerc să fiu blândă cu mine însămi, să nu mă auto-torturez în gând, cu vorbe pe care nu le-aș zice nimănui cu voce tare
– îmi asum ce s-a întâmplat, nu încerc să îmi sterg din minte cu orice preț, ceea ce se întâmplă nu mă definește

Cercetările in domeniul rușinii au evidențiat 12 categorii ale rușinii:
– înfățișarea și imaginea corporală
– situația financiară și ocupația
– maternitatea/paternitatea
– situatia familială
– experiența de părinte
– sănătatea fizică și psihică
– dependențele
– relațiile sexuale
– traumele prin care au trecut oamenii
– stereotipurile
– religia
– vârsta (îmbătrânirea)

Rușinea prinde forțe de neimaginat când o transformi în secret, dacă încerci să o faci uitată, cel mai bun tratament este să o scoatem la lumină, să discutăm despre ea cu o persoană de încredere.
Eu deja mă simt mai bine, după ce v-am povestit despre calul zburător, deși rușinea am pățit-o acum 30 de ani, ea era încă prezentă, dar se va face din ce în ce mai mică.

Sursa foto: Pixabay

Publică un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *