De ce (NU) este bună adaptarea treptată la grădiniță

Este o adevărată isterie cu adaptarea la grădiniță, în ultimele săptămâni din luna august, nici nu îmi mai venea sa dechid calculatorul, peste tot numai articole cu sfaturi, trucuri și metode de adaptare la grădiniță, care mai de care mai blândă, mai păcălicioasă, mai atașată. Dacă nu se poate face adaptare treptată, grădinița iese imediat de pe listă, dacă nu are mama voie să stea zile în șir pe hol, înseamnă că au ceva de ascuns cei de la grădi, că nu vor binele copilului, că plănuiesc să îl abuzeze…

Cam asta ni se induce, cu gândurile astea plecăm la drum în marea căutare a grădiniței. Ba mai mult, multe dintre noi trec prin adevărate procese de reinventare și (aproape) se angajează in grădinițe, îngrijitoare, educatoare, unele, mai cu dare de mână, deschid ele grădinițe, doar pentru a nu duce odorul departe de ele. Pentru a nu lăsa puiul pe mâna cuiva care l-ar putea strica, care ar face ceva diferit, mai puțin decât a primit el acasă.

Eu n-am fost din categoria celor care s-au angajat în grădiniță sau și-au deschis grădiniță, ci din categoria celor care au plâns pe holuri, care au stat prin grădinițe pe covor, care s-au jucat cu jucăriile și care mai ajungeau pe la job…undeva spre prânz, după ce se liniștea odorul. Din categoria alora care stau cu telefonul lipit de mână și verifică din 5 în 5 minute dacă au sunat de la grădiniță și dacă nu sunau ei, sunam eu!
Pregătim copiii cu săptămâni înainte, unele dintre noi, mai conștiincioase, cu luni, le povestim cu lux de amănunte unde vor merge, ce vor găsi acolo pe pereți, cum îi cheamă pe toți angajații gradiniței, ba mai căutăm eventual niște copii din vecini, care să le fie colegi. Știu din timp ce vor mânca acolo și ce culori vor avea lenjeriile de pat, câți copii vor fi în grupă și la ce oră se vor juca cu plastilină.
Noi aflăm toate aceste lucruri în avans și le povestim și lor, cu toate detaliile posibile, avem cele mai bune intenții, sa fie copiii informați, pregătiți. Dar copiii nu au nevoie de toate aceste detalii! Este nevoia adultului de control și se transmite mai departe copilului, emoția și anxietatea părintelul. Folosirea de multe cuvinte ascunde temeri, iar copiii scanează aceste emoții ale părinților.

Copiii au nevoie de harta mentală, au nevoie să știe cum se va derula ziua, dar nu cu lux de amănunte, nu are nevoie să i se repete de 100 de ori cum va merge el la grădi, cum rămâne acolo, cum va manca și va bea apă acolo, cum ajunge limba mică la 3 și limba mare la 7 și atunci vine mami. Copilul are nevoie să fie informat ca un partener despre programul zilei, nu încărcat cu zeci de explicații, care nu fac decât să creeze impresia că vrem să îl teleghidăm.

Oana Moraru, om cu o experiență de 20 de ani la catedră, ne-a povestit in cadrul atelierului „Copiii sub 6 ani”, într-un mod amuzant (cât să fim pregătite să primim informația), cât de nociv este comportamentul mamelor, atunci când duc copiii la grădiniță. Cum îl afectează pe copil statul mamei pe hol, luatul în brațe și pupatul de 100 de ori. Copiii prezintă o anxietate naturală în momentul când merg la grădiniță, dar dacă noi, mamele, stăm pe holul grădiniței, el nu va ieși niciodată din modulul casnic, nu va putea intra niciodată in modulul social, știindu-și mama la ușă. Copilul nu va putea face transferul emoțional către educatoare, dacă mama nu îl lasă.
Este normal, firesc, să îi îmbrățișăm, să îi pupăm când ne luăm la revedere, dar nu de 10 ori, nu îi ridicăm, îi lăsăm, iar îi pupăm, sus-jos. Dacă cumva a plecat el de bună voie de lângă noi, îl chemăm înapoi, să nu scape nepupat :), vă sună cunoscut? Mie da, am facut-o de mii de ori cu cei 2 copii, e destul de dificil să accept acum ce spune Oana, reiese că am procedat greșit.
Când a început Robert școala, am avut acces în clasă doar în prima zi, de a doua zi, copiii au fost lăsați la poarta școlii, nu vreți să știți câte blesteme îmi treceau prin cap, la adresa portarilor, care nu mă lăsau să îmi conduc odorul până în clasă, să îl mai pup pentru a 15 oară, să îl dezbrac de geacă, să îi aranjez hainele in cuier…Erau emoțiile mele, pe care le-aș fi dus până în clasă, noroc ca mai există și oameni care pun bariere și știu unde ar trebui să se oprească părinții, pentru că părinții singuri, nu prea pot.

Acum experimentez un nou început cu Dennis, clasa pregătitoare și văd zeci de părinți care nu se pot  desprinde nici în clasă, bine…nu îi văd, eu nu ajung în clasă, dar știu că ei se duc până acolo, că vor să îi lase direct în bancă. Ni s-a comunicat de vreo 10 ori că nu mai avem voie în clasă, dar nu se sinchisește nimeni, despărțirea e grea, pentru părinți în mod special. Și ajunsesem să mă simt cam bizar, doar pentru că îmi lăsam copilul să meargă singur prin școală, ca un om întreg, noroc cu Oana, care m-a adus cu picioarele pe pământ.

În momentul în care ai luat o hotărâre, TU, adultul, o comunici copilului, cu toată încrederea, nu mai pui întrebări, nu te mâțâi în fața copilului: Știi Gigel, aaastăzi…meeergem la grădi, ce zici, mergem la grădi?!
Păi dacă nu ești decis, hotărât, Gigel va zice scurt pe 2: NU! NU mergem la nicio grădi!
Când ești liniștit, împăcat cu hotărârea ta, o transmiți clar: Gigel, astăzi mergi la grădi, eu merg la  treaba mea și te iau la prânz/seara!
Scurt, fără milogeală, fără pisiceală, fără păcăleli.

Adaptarea la grădi pare a fi mai mult a părintelui, decât a copilui, pregătiți-vă emoțional!

Sursa foto: Pixabay

25 thoughts on “De ce (NU) este bună adaptarea treptată la grădiniță

  1. Ce mizerie de articol! Ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu, ca ne-a dat sansa sa traim intr-o tara, fie si doar temporar, in care binele copilului este mai presus de orice. Perioada de acomodare a copilului nostru la gradinita a fost de aproape trei luni. „Statul pe holuri” nu a existat, ci insotitul lui prin salile gradinitei, la baie, la locurile de joaca, in excursii. Mi s-a spus ca pot sa plec, in momentul in care copilul s-a simtit perfect confortabil. Ce diferente de mentalitate!

    1. Nu stiu in tara locuiti voi, dar daca iti place asa mult, e de ramas acolo. In foarte putine tari se face aceasta asa zisa adaptare treptata, iar in Romania se face destul. Este bine ca exista optiuni pentru toata lumea. Dar bine copilului nu este neaparat sa ramana agatat psihologic, acestea sunt ranile si angoasele parintilor, care ies la suprafata.

      1. mie ca psiholog ceea ce spuneti imi suna a rationalizare….cum ramane cu dezvoltarea abilitatatii copilului de a-si controla propria viata daca, inteleg ca i se pune in fata un fapt si asta e i se cere adaptare fara drept la replica…care e mesakul…ca trebuie sa invete neajutorarea….si sa se adapteze la deciziile adultului de langa eu. pe de alta parte sunt perfect de acord cu dvs si cu oana moraru ca noi parintii trebuie sa ne rezolvam problemele noastre, altfel le dam mostenire dar, totodata trebuie sa ii oferim copilului timpul de care are nevoie, rabdarea si acceptarea necesare ptr a se adapta la o schimbare asa de mare din viata lui

        1. Eu nu sunt psiholog, ci asistent social, educator parental si am participat la o serie de cursuri si workshop-uri, dupa 8.5ani de cand sunt parinte, ceea ce pot sa spun, din experienta mea si din ce am invatat, este ca parintii controleaza viata copiilor pana la un anumit punct, parintii iau deciziile. Astfel, adultul alege locuinta, gradinita, orasul,mancarea, hainele….copilul nu trebuie sa invete neajutorarea si nu i se cere adaptarea fara drept de replica, copilul este implicat in viata familiei, insa adultii sunt cei care iau deciziile, copilul va incepe sa ia decizii mici (daca vrea bluz roz sau maro, daca doreste mar sau para…), imediat ce va fi posibil. Cat despre mersul la gradinita…categoric este decizia parintelui, a familiei. In calitate de psiholog, daca ati citit si alte articole ale mele, realizati ca nu am indemnat sa lasam copiii la poarta gradinitei sau la coltul strazii si sa dam bir cu fugitii. Vorbeam strict despre nevoia parintelui de control, de a se explica, de nesiguranta deciziilor luate, lucruri care se rasfrang asupra adaptarii copilului. In mod cert copilul trebuie pregatit, informat, adaptat treptat, dar nu cred ca e cazul sa ne mutam in gradinita pentru un timp, am si eu tentata sa fac lucrul acesta, nu ma mai dadeam dusa.

      1. Este chiar platit de „Asociatia Internationala a Educatoarelor Vesele si Diabolice de Pretutindeni”, care nu doresc sa fie parintii prin preajma, sa isi poata face ele de cap 🙂

  2. Foarte corect articolul.
    Traim intr-o perioada in care avem foarte multe optiuni; nu de putine ori alegem varianta simpla (emotional vorbind) atat pentru noi cat si pentru copii nostri; fara sa avem puterea sau minima intentie de a privi profund si pe termen lung, binele si interesul copilului.

    1. Probabil vine din rani ale noastre, din lipsuri, asa ca incercam sa ii spuraprotejam pe copii, sa le oferim si ce nu le lipseste, sa ii infantilizam pe termen lung, sa le subestimam toate capacitatile, sa ii ferim in mod constant de toate greutatile.

      1. Am 33 de ani si inca foarte vie amintirea zilei in care am fost lasata la cresa asa cum scrie in articol fara prea multe explicatii si pisiceli. TRAUMATIZANT este cuvantul, am plans 10 ore neincetat, iar sentimentul de abandon si acum il simt, deci nu, clar nu o sa mi las copilul care are acum 1 an la cresa fara acomodare si fara sa imi spuna ea este ok mami sa raman singura. Si nu, nu sunt egoista, nu sunt doar fricile mele ci si ale copilului care nu, nu stie ce, cum, unde fara cea mai potrivita pers pana atunci sa i arate. Parerea mea, din propria experienta.

        1. Pai…nu cumva eu am vorbit aici despre gradinita? E o mica diferenta de varsta, in plus, nu stiu cat de usor i-ar fi fetitei tale de 1 an sa iti spuna ea „este ok mami sa raman singura”. Cu totii avem experiente care ne modeleaza viata, perceptiile, dar noi nu suntem doar ce ni se intampla, ai avut o experienta traumatizanta, ar fi bine sa te vindeci de ea, inainte sa te gandesti sa treci din nou prin experienta gradinite/cresei, din rolul de parinte de data asta.

          1. Am spus ca acum are 1 an, nu am spus ca merge la cresa de la 1 an. Asa interpretati in favoarea dvs de parca ati avea ceva bun de castigat. Asa influentati prost si alte mamici sa si traumatizeze copii. Va merge la gradinita la 3 ani, vorbim despre acelasi subiect. Tot in jur de 3 ani aveam si eu. Asa simplu crezi ca este? Fix daca imi spuneti dvs sa ma vindec o sa ma vindec. Offf … Doamne ajuta!

  3. Ar fi ok sa il lasi asa, daca ai avea garantia ca educatoarele l-ar trata corect, cu atentie. Dar cand inchizi usa si le auzi rastindu-se la copil sa taca – e caz real – nu prea iti vine sa il lasi la poarta si sa ii fluturi cu batista la revedere, cu zambetul pe buze. Intr-o tara normala, cu un sistem de educatie ok, cu grupe de 15 copii, maxim, in care educatoarele sunt atente si la nevoile individuale ale celor mici, s-ar justifica. Mamele chiar vor sa se asigure ca gradinita la care l-au dat pe copil si care la vizitele anterioare parea ideala, chiar e un mediu sigur. Sunt de acord ca stresul mamei se transmite copilului si un ton sigur de sine e mai ok decat unul ezitant, in orice conditii, nu doar in ce priveste gradinita.

    1. Nu prea exista garantii pe lumea asta, nimic nu e 100% garantat, dar clar vorbim despre cazul in care esti convins, ca parinte, ca acela este locul potrivit si mersul la gradi este cea mai buna solutie pentru familia voastra.

  4. Ce prostie! In majoritatea gradinitelor din Romania (in 99% din cazuri e vorba de gradinite de stat) nu exista nicio moda cu adaptarea. Lasi copilul, pleci, adio. Rezultatul? Copii care plang pana vomita, educatoare depasite, parintii care se simt nasol, traume de abandon care se repara cu greu (sau nu). Sunt totusi o gramada de specialisti care recomanda adaptarea treptata. Na, of course, sa iti intorci copilul din drum cand el zboara spre colegi e o situatie nasoluta, dar de aici pana la a spune ca adaptarea treptata e o metoda gresita e cale lunga. Tot ce faci cu copilul trebuie sa fie treptat: intarcarea, mutarea in patul/camera lui, adaptarea la gradinita, lasatul la bunici etc. Trebuie sa ii dai ocazia sa invete sa isi gestioneze emotiile, iar asta se face cu progres-regres.

    1. In majoritatea gradinitelor din Europa, dar sunt sigura ca si pe alte continente este la fel, nu exista moda cu adaptarea treptata, parintii nu se plimba liberi prin gradinita, ci lasa copiii, dimineata, la un loc stabilit, de unde ei merg singuri in clasa, ii duc in clasa doar pe cei de cresa, seara ii recupereaza de la punctul de plecare, discutiile cu educatoarele/invatatoarele se fac numai cu programare in prealabil si nu suna nimeni de 2 ori/zi sa intrebe daca odorul a mancat sau a suflat nasul.Nu tot ce faci cu copilultrebuie sa fie treptata, nimic nu trebuie, faci ce consideri potrivit, dar o faci cu hotarare, cu siguranta, exista zeci de situatii in care este nevoie sa faci ceva, sa il lasi sau duci undeva si o faci natural, fara adaptare treptata.

      1. In majoritatea gradinitelor din Europa parintii se intorc la serviciu dupa 3-6-9 luni. De atunci sunt lasati copiii la cresa, deci intra in sistem de foarte mici si adaptarea se face la varste foarte mici. Nu putem compara adaptarea asa, pentru ca varsta face diferenta.
        Subscriu la ce a scris cineva mai sus, ca in Ro este f riscant sa lasi copilul fara sa te asiguri ca este ok. Ori asta o poti face supraveghind ce se intampla.
        Eu am fost cum zici tu in articol cu adaptarea si am dus copilul la gradinita groazei, cum i se spune. La Flipper ni se spunea ca totul e ok, ca se adapteaza copilul mai greu. Si noi am crezut, ca niste oameni civilizati, care nu se cred mintiti in fata chiar asa. Si pe partea cealalta le dadeau sa manance cu forta pana vomitau si cate si mai cate. Ce sa iti spuna un copil de 2 ani, cand e terorizat ?
        Eu nu mai iau de bun nimic din ce mi se spune, pana nu verific. Si asa ar trebui sa faca fiecare parinte.
        Articolul acesta este potrivit intr-o lume ideala, nu in Romania, unde sistemul de educatie e la pamant – atat cel prescolar, cat si cel scolar.

        1. Regret experienta pe care ati avut-o la acea gradinita, dar nu se intampla lucruri de groaza in fiecare gradinita, decat sa pornim de la aceasta premisa, mai bine ii tinem acasa, pentru ca este groaznic sa traiesti cu securea desupra capului, este practic imposibil ca cel mic sa se adapteze in conditiile in care parintii suspecteaza fiecare miscare a invatatorului si traiesc terorizati.

      2. Hotararea nu este intotdeauna ceva pozitiv. Evident, e minunat sa ii introducem pe copii in medii noi daruindu-le incredere si relaxare – dar hotararea e mai bine sa fie inlocuita de flexibilitate si disponibilitate, sa fim deschisi sa auzim ce ne spune copilul, chiar si inainte sa fie verbal, sa fim atenti la semnalele pe care ni le da mediul cel nou – educatoarele, ceilalti copii, ceilalti parinti. La urma urmei, o gradinita este un mediu necunoscut noua, e firesc sa avem o rezerva si sa asteptam confirmari ca e totul in regula inainte sa ne relaxam. De altfel, sunt multe lucruri rele care pornesc de la „am hotarat sa…”, mai ales cand ce am hotarat se reflecta asupra altei fiinte. In acest moment cred ca e un rasfat sa vorbim in Romania despre acele sute, hai sa zicem mii de parinti anxiosi care suna educatoarele de le innebunesc si care cer adaptare treptata. In schimb nu e un rasfat sa discutam despre hibele sistemului care stau la baza acestei anxietati (hibe care au traumatizat – nu e o exagerare) o parte din parintii de astazi si care, cu lipsa de atentie si cu „hotarare multa”, pot traumatiza si generatiile actuale. Acolo e problema mare si nasoala, sa fim seriosi.

        1. Da, ar fi de preferat sa fie hotarare si nu altceva, nu cred ca hotararea si siguranta exclud flexibilitatea si disponibilitatea, in mod normal. Iar despre hibele sistemului se tot discuta, sa speram ca se si face ceva, ideea ar fi sa nu pornim la drum numai cu hibele sistemului in minte. Este greu sa reusim ceva cand avem numai ganduri negative si suntem plini de temeri, cand ii suspectam continuu pe ceilalti de rele intentii, de incapacitate si neprofesionalism. Sistemul este asa cum este, dar este facut de oameni, cand crezi in ei, se pot intampla multe lucruri bune, la fel si in cazul copiilor, cand crezi in ei, pot muta muntii din loc.

  5. Chiar oricine poate scrie orice!? Articol stupid. Si da, educatoarele prefera sa nu mearga parintii acolo pentru ca e mai usor pentru ele. Majoritatea ‘doamnelor” ii lasa sa planga pana se sufoca, unele nici macar nu intorc capul catre ei, nu sunt deloc empatice, n-au nici o treaba cu meseria pe care o practica. Din pacate sunt parinti care (inca) cred aberatii servite de diverse persoane cu renume de „profesioniste”! Ar trebui restrans accesul la internet multora….:(

    1. Incredibil, dar adevarat! Oricine poate scrie orice :), unii chiar pot sa faca orice, cum sunt educatoarele despre care povestesti tu, sper ca nu i s-a intamplat totusi copilasului tau, sa fie lasat sa planga pana la sufocare. Educatoarele sunt acolo la serviciul lor, unde nu intra in fisa postului orele sub „supravegherea” parintilor, probabil, in majoritatea gradinitelor, dar sunt sigura ca, acolo unde regulamentul intern prevede, educatoarele nu au nicio problema in a permite parintilor sa fie prezenti, o amunita perioada de timp, astfel incat sa nu tulbure desfasurarea activitatii sau pe ceilalti copii.

  6. Pe fiica mea o stii: nu ii place cu babalacii dar f. sociabila cu alti copii. Miss popularitate, daca ar fi sa o cantaresc dupa petrecerile si serile pijama pe unde e invitata.
    Pentru ea gradinita a fost locul de unde plangea la plecare ca mai voia sa se joace in curte si eu eram grabita grabita grabita.

    In prima zi cand am fost sa discutam, ne-a lasat balta si s-a dus dupa ceilalti copii sa vada ce fac ei acolo? . Prima luna a stat program redus. Dupa cateva zile in care miorlaia cu mine, a invatat sa ma lase la usa, sa duca jucaria preferata la doamna ei ( o data i-a dus un mop de jucarie), sa isi duca haina la cuier. A stat mult timp lipita de doamna, si cand faceau copiii ceilalti ceva venea si ea sa examineze. Prima zi am plans eu acasa: ma uitam pe camera video cum se descurca singura si cat de inutila ma simt. Apoi peste cateva zile a fost de tot independenta pe niste lucruri care poate le-ar fi facut mai demult dar nu o lasam eu (motiv iar de plans pt mine).
    Sambata iar plangea: era la usa dimineata la 7-8, de cum auzea vreun copilas pe scara. Cerea clar: „hai la copii”. De unde sa stie ca maica sa si taica su dormisera doar vreo 5 ore 😀

    Fiecare copil e unic.
    Fiecare adult e unic.
    Si fiecare vede lucrurile prin prisma copilului interior. Asa ca sa ne iubim copilul din noi si sa ii iertam copilaria stangace. ( eu nu am reusit asta, mai am de lucru, dar vine, vine….)

Publică un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *