Ce facem cu copiii prea sinceri?!

Mi-am amintit o intamplare neplacuta, pentru adultul cu spirit civic, empatie si tot tacamul, dintr-o calatorie si inca ma gandesc cum as fi putut sa reactionez mai bine, dar in acelasi timp, ma bucur ca eram intr-o calatorie intr-o alta tara si nu in Romania.

Era o ora tarzie, fiecare tara dupa el ceva, un rucsac greoi, o papornita, asteptam, fara prea multa vlaga, metroul care ne ducea catre hotel (mai aveam de luat inca un mijloc de transport). Ne-am bucurat ca niste copii (unii dintre noi), cand metroul a oprit, iar usa era fix in fata noastra, nu am fost nevoiti decat sa pasim inauntru. Inca din statie, copiii au zarit 2 locuri libere si cum s-au vazut in metrou, au tasnit catre ele, s-a asezat cel mare, iar cel mic, a ramas in fata scaunului pana cand am ajuns eu. Am crezut ca este o fita, ca de obicei, ca este suparat ca s-a asezat fratica primul, ca vroia el sa fie primul, ca vroia celalalt scaun…in fine, la ora aia nici nu mai aveam energie sa ma gandesc la posibile motive. L-am indemnat de mai multe ori sa se aseze, apoi i-am sugerat sa se tina bine de bara, daca totusi nu vrea sa stea jos. A stat in picioare pret de cateva statii, nu s-a tinut de bara, ci de piciorul meu (noroc ca n-aveam fusta), se tot balanganea la fiecare smucitura a metroului, eu il tot indemnam sa se aseze, ca sa ne fie mai usor si eventual sa imi elibereze si mie piciorul, ca era precum un koala agatat de o craca :), a refuzat si a continuat sa isi tina echilbrul cum putea el mai bine.
Dar inainte sa coboram, a izbucnit, fara sa il fi intrebat nimic, fara sa ii fi aruncat macar o privire, a zis tare: vrei sa stii de ce nu stau pe scaun?! N-am apucat sa zic NU, n-am apucat sa reactionez in niciun fel, desi stiam ce va urma, as fi vrut sa opresc cumva vorbele care stiam ca urmeaza, sa opresc timpul, sa fac un zgomot mare…orice, numai sa nu continue, dar efectiv totul s-a petrecut mai rapid decat am putut eu sa zic ceva.
„Nu vreau sa stau pe scaun langa omul asta pentru ca este plin de bube, este bolnav, are numai bune!!”
Primul meu gand a fost: da Doamne sa nu fie roman omul asta! Copilul avea dreptate, omul era plin de …ceva, aratau ca niste alunite mari, necolorate, iesite mult in relief. Am vazut lucrul asta inca de cand am ajuns in dreptul scaunelor, dar eu chiar nu am acordat importanta, mi-am vazut de gandurile mele, am stat acolo agatata de bara, cu copilul atarnat de picior, fara sa ma gandesc la altceva, in afara de cina, poate.
A fost un moment foarte neplacut, chiar daca am realizat ca sansele sa fie roman acel domn, erau minuscule, chiar si sansele sa fi fost alt roman prin preajma. Cu toate astea, eu m-am simtit foarte prost, ma gandeam cum as fi putut sa previn aceasta intamplare. Pe moment, am rugat copilul sa incheiem discutia si i-am spus ca nu cred ca este vreo boala care se poate lua. Dupa ce am coborat din metrou, l-am atentionat ca astfel de discutii nu trebuie sa aiba loc de fata cu persoana in cauza, pentru ca acel om se poate simti foarte rau. Copilul nu a inteles de ce nu vorbim despre altfel de lucuri deschis, pe moment si de ce omul respectiv s-ar fi putut supara, ca doar avea bube. Una peste alta, el a crezut ca are chiar varicela si se temea sa nu cumva sa ia.
Probabil ar fi trebuit sa caut alte locuri inca de la inceput, dar oare este asta solutia?! Sa ii feresc mereu de oamenii diferiti. Sa discutam acasa, este o solutie, dar sunt atatea situatii posibile, incat ar trebui sa imi fac planul de discutii pe 1 an si tot sa nu cuprind nici jumatate din situatiile cu care ne putem intalni sau sa uite complet despre un subiect pana cand ne intalnim cu el.
Nici nu vreau sa ma gandesc ca aceasta intamplare s-ar fi putut petrece in Romania, probabil as fi fugit in celalalt capat al metroului si apoi as fi coborat la prima statie.

Si totusi, voi cum ati fi procedat, cum ii invatati despre oameni diferiti, cum explicati ca unele lucrui nu se spun pur si simplu, unele intrebari nu se pun?!

Sursa: fotoM Pixabay

7 comentarii la “Ce facem cu copiii prea sinceri?!

  1. grea întrebare. Dar copiii sunt inocenți, ei spun lucrurile astea fără intenția a de-l răni pe celălalt. Poate să îl faci să se gândească la cum s-ar simți acel om? Că, de fapt, copilul ava dreptate.. din moment ce bubele existau

  2. Stiu ca sunt inocenti si nu au intentia sa jigneasca/raneasca, Dennis s-a temut cu adevarat ca doamnul acela are varicela si totusi…daca domnul ar fi inteles ….
    Mi se pare complicata faza asta pana cand ajunge copilul sa realizeze ca unele lucruri pur si simplu nu se spun, nu se intreaba…gen autocenzura

  3. Copilul meu i-a spus unuia în microbuz.. șobolanule! Avea 3 ani. Nu înțelegeam nimic, de ce să spună așa ceva, când el nu era nepoliticos, omul era foarte arătos… El insista: șobolanule! Mi-am cerut iertare, am spus omului că nu înțeleg de ce se poartă astfel, omul a râs… (bine că avea impresie bună despre el și umor, că altfel poate mă și lipea de geamul autobuzului)…
    Când am ajuns acasă, fiul meu mi-a arătat un prieten de familie – acela semăna cu cel din autobuz, iar prietenul respectiv îi zicea copilului *șobolane*… El credea că e prietenul nostru și nu-l bagă în seamă, nu pricepea de ce nu vine la noi, încerca să-l cheme când rostea cuvântul acela…
    Oricum, de atunci am început să vorbesc cu el despre faptul că sinceritatea noastră nu trebuie să-l doară pe cel care aude ce spunem. Făceam jocuri cu el – arătam poze cu oameni ciudați și-l învățam cum ar trebui să le vorbească, să-i accepte și pe cei cu handicap, să-și dea seama că ceea ce lui i se pare urât e dureros și pentru omul acela, să nu-i mai pună o piatră pe cap, cu atitudinea lui. A înțeles. Cred că toți copiii înțeleg când li se explică.

  4. Copilasii spun intotdeauna adevarul. Oricat le-am explica sa nu spuna lucruri care i-ar putea rani pe cei diferiti de noi, in inocenta lor ei vor spune lucrurilor pe nume : )
    Fetita noastra, 4 ani, spune de unii copii ca nu vorbesc bine, de unii adulti ca sunt urati (mai ales de batranei) si chiar mi-a zis sa am grija sa nu imbatranesc, etc.
    La capitolul intamplari neplacute avem si noi destule.
    Intr-o zi la gradinita i-a spus unei mamici ca nu are dinti in gura si a intrebat-o de ce nu s-a spalat pe dinti?
    Unei bunicute i-a spus ca are unghii de vrajitoare : )
    Si tot asa …
    Mai greu a fost cu explicatiile pe care a trebuit sa le dau eu. Cu vrajitoarea am rezolvat-o repede, noroc cu povestile, dar cu dintii …

  5. Eu ii spun inca de cand era mica (de pe la vreo 2 ani) cum ca suntem diferiti fiecare in felul nostru. Am avut acum jumatate de an un incident cu un domn in varsta caruia i-a spus ca este mos. Am intrebat-o daca ea crede ca este corect sa ii spuna asa. Mi-a raspuns ca da, pentru ca are parul alb. I-am spus ca mai corect ar fi sa ii spuna barbat in varsta pentru a nu-l jigni sau barbat cu parul alb. Si taica-sau are parul alb desi are numai 40 de ani. A parut sa inteleaga, acum ramane de vazut cum se va comporta ulterior sau in alta situatie. Are numai 4 ani.
    Stie ca si ea este diferita, poarta oculzor zi de zi, cate o ora-doua din cauza unui strabism usor pe care incercam sa il corectam.

Publică un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *