Ce facem cu copiii prea sinceri?!

Mi-am amintit o întâmplare neplacută, pentru adultul cu spirit civic, empatie și tot tacâmul, dintr-o călătorie și înca mă gândesc cum aș fi putut să reactionez mai bine, dar în același timp, mă bucur că eram în calatorie într-o altă țara și nu în România.

Era o ora târzie, fiecare târa după el ceva, un rucsac greoi, o paporniță, așteptam, fără prea multă vlagă, metroul care ne ducea către hotel (mai aveam de luat încă un mijloc de transport). Ne-am bucurat ca niște copii (unii dintre noi), când metroul a oprit, iar ușa era fix în fața noastră, nu am fost nevoiți decât să pășim înăuntru. Încă din stație, copiii au zărit 2 locuri libere și cum s-au văzut în metrou, auțâșnit către ele, s-a asezat cel mare, iar cel mic, a rămas în fața scaunului până când am ajuns eu. Am crezut că este o fiță, ca de obicei, că este suparat că s-a așezat frățică primul, că vroia el sa fie primul, că vroia celălalt scaun…în fine, la ora aia nici nu mai aveam energie să mă gândesc la posibile motive. L-am îndemnat de mai multe ori să se aseze, apoi i-am sugerat să se țină bine de bară, dacă totuși nu vrea să stea jos. A stat in picioare câteva stații, nu s-a ținut de bară, ci de piciorul meu (noroc că n-aveam fustă), se tot bălăngănea la fiecare smucitură a metroului, eu îl tot îndemnam să se aseze, ca sa ne fie mai ușor și eventual să imi elibereze si mie piciorul, ca era precum un koala agatat de o craca :), a refuzat si a continuat sa își țină echilbrul cum putea el mai bine.
Dar înainte să coborâm, a izbucnit, fără să îl fi intrebat nimic, fără sa îi fi aruncat măcar o privire, a zis tare: vrei să știi de ce nu stau pe scaun?! N-am apucat să zic NU, n-am apucat să reacționez în niciun fel, deși știam ce va urma, aș fi vrut să opresc cumva vorbele care știam că urmează, să opresc timpul, să fac un zgomot mare…orice, numai să nu continue, dar totul s-a petrecut mai rapid decât am putut eu să zic ceva.
„Nu vreau să stau pe scaun lângă omul ăsta pentru că este plin de bube, este bolnav, are numai bune!!”
Primul meu gând a fost: dă Doamne să nu fie roman omul ăsta! Copilul avea dreptate, omul era plin de …ceva, arătau ca niște alunite mari, necolorate, ieșite mult în relief. Am văzut lucrul ăsta încă de când am ajuns în dreptul scaunelor, dar eu chiar nu am acordat importanță, mi-am văzut de gândurile mele, am stat acolo agățată de bară, cu copilul atârnat de picior, fără să mă gândesc la altceva, în afara de cină, poate.
A fost un moment foarte neplăcut, chiar dacă am realizat că șansele să fie român acel domn, erau minuscule, chiar și sansele să fi fost alt român prin preajmă. Cu toate astea, eu m-am simțit foarte prost, mă gândeam cum aș fi putut să previn această întamplare. Pe moment, am rugat copilul să încheiem discuția și i-am spus ca nupare o boală care se poate lua. După ce am coborât din metrou, l-am atenționat că astfel de discuții nu trebuie să aibă loc de față cu persoana în cauză, pentru că acel om se poate simți foarte rău. Copilul nu a înțeles de ce nu vorbim despre altfel de lucruri deschis, pe moment și de ce omul respectiv s-ar fi putut supăra, că doar avea bube. Una peste alta, el a crezut că are chiar varicelă și se temea să nu cumva să ia.
Probabil ar fi trebuit să caut alte locuri încă de la început, dar oare este asta soluția?! Să îi feresc mereu de oamenii diferiți. Să discutăm acasă, este o solutie, dar sunt atâtea situații posibile, încât ar trebui să îmi fac planul de discuții pe 1 an și tot să nu cuprind nici jumătate din situațiile cu care ne putem întâlni sau să uite complet despre un subiect pâna când ne întalnim cu el.
Nici nu vreau să mă gândesc că această întâmplare s-ar fi putut petrece în România, probabil aș fi fugit în celălalt capăt al metroului și apoi aș fi cobortt la prima stație.

Si totuși, voi cum ați fi procedat, cum îi învățați despre oameni diferiți, cum explicați că unele lucruri nu se spun pur si simplu, unele întrebări nu se pun?!

Sursa: fotoM Pixabay

7 comentarii la “Ce facem cu copiii prea sinceri?!

  1. grea întrebare. Dar copiii sunt inocenți, ei spun lucrurile astea fără intenția a de-l răni pe celălalt. Poate să îl faci să se gândească la cum s-ar simți acel om? Că, de fapt, copilul ava dreptate.. din moment ce bubele existau

  2. Stiu ca sunt inocenti si nu au intentia sa jigneasca/raneasca, Dennis s-a temut cu adevarat ca doamnul acela are varicela si totusi…daca domnul ar fi inteles ….
    Mi se pare complicata faza asta pana cand ajunge copilul sa realizeze ca unele lucruri pur si simplu nu se spun, nu se intreaba…gen autocenzura

  3. Copilul meu i-a spus unuia în microbuz.. șobolanule! Avea 3 ani. Nu înțelegeam nimic, de ce să spună așa ceva, când el nu era nepoliticos, omul era foarte arătos… El insista: șobolanule! Mi-am cerut iertare, am spus omului că nu înțeleg de ce se poartă astfel, omul a râs… (bine că avea impresie bună despre el și umor, că altfel poate mă și lipea de geamul autobuzului)…
    Când am ajuns acasă, fiul meu mi-a arătat un prieten de familie – acela semăna cu cel din autobuz, iar prietenul respectiv îi zicea copilului *șobolane*… El credea că e prietenul nostru și nu-l bagă în seamă, nu pricepea de ce nu vine la noi, încerca să-l cheme când rostea cuvântul acela…
    Oricum, de atunci am început să vorbesc cu el despre faptul că sinceritatea noastră nu trebuie să-l doară pe cel care aude ce spunem. Făceam jocuri cu el – arătam poze cu oameni ciudați și-l învățam cum ar trebui să le vorbească, să-i accepte și pe cei cu handicap, să-și dea seama că ceea ce lui i se pare urât e dureros și pentru omul acela, să nu-i mai pună o piatră pe cap, cu atitudinea lui. A înțeles. Cred că toți copiii înțeleg când li se explică.

  4. Copilasii spun intotdeauna adevarul. Oricat le-am explica sa nu spuna lucruri care i-ar putea rani pe cei diferiti de noi, in inocenta lor ei vor spune lucrurilor pe nume : )
    Fetita noastra, 4 ani, spune de unii copii ca nu vorbesc bine, de unii adulti ca sunt urati (mai ales de batranei) si chiar mi-a zis sa am grija sa nu imbatranesc, etc.
    La capitolul intamplari neplacute avem si noi destule.
    Intr-o zi la gradinita i-a spus unei mamici ca nu are dinti in gura si a intrebat-o de ce nu s-a spalat pe dinti?
    Unei bunicute i-a spus ca are unghii de vrajitoare : )
    Si tot asa …
    Mai greu a fost cu explicatiile pe care a trebuit sa le dau eu. Cu vrajitoarea am rezolvat-o repede, noroc cu povestile, dar cu dintii …

  5. Eu ii spun inca de cand era mica (de pe la vreo 2 ani) cum ca suntem diferiti fiecare in felul nostru. Am avut acum jumatate de an un incident cu un domn in varsta caruia i-a spus ca este mos. Am intrebat-o daca ea crede ca este corect sa ii spuna asa. Mi-a raspuns ca da, pentru ca are parul alb. I-am spus ca mai corect ar fi sa ii spuna barbat in varsta pentru a nu-l jigni sau barbat cu parul alb. Si taica-sau are parul alb desi are numai 40 de ani. A parut sa inteleaga, acum ramane de vazut cum se va comporta ulterior sau in alta situatie. Are numai 4 ani.
    Stie ca si ea este diferita, poarta oculzor zi de zi, cate o ora-doua din cauza unui strabism usor pe care incercam sa il corectam.

Publică un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *